Majoritatea testelor de inteligență moderne utilizează o scală de deviație a IQ-ului . Conform acestui sistem, scorul mediu al IQ-ului este stabilit la 100 , iar deviația standard este de obicei 15 puncte . Acest lucru permite interpretarea consecventă a scorurilor în diferite versiuni ale testului.
Folosind acest cadru:
- 100 de IQ reprezintă o performanță medie.
- Un IQ de 115 este cu o deviație standard peste medie.
- Un IQ de 85 este cu o deviație standard sub medie.
- Un IQ de 130 este cu aproximativ două abateri standard peste medie.
Distribuția statistică a scorurilor IQ facilitează interpretarea. Aproximativ:
- 68% dintre oameni obțin scoruri între 85 și 115.
- 95% dintre oameni obțin scoruri între 70 și 130.
- Doar un mic procent de scor peste 130 sau sub 70.
O altă modalitate importantă de interpretare a IQ-ului este prin intermediul percentilelor . Un rang percentil indică procentul de persoane din eșantionul normativ care au obținut un scor egal sau inferior unui anumit scor.
De exemplu:
- IQ-ul 100 este aproximativ percentila 50.
- IQ-ul 115 este aproximativ percentila 84.
- IQ-ul 130 este aproximativ percentila 98.
Percentilele oferă adesea o înțelegere mai clară a rarității decât numărul IQ în sine, deoarece arată direct cum se compară performanța unui individ cu cea a altora.
De ce contează ajustarea vârstei și eroarea de măsurare
Unul dintre cele mai importante aspecte ale calculării IQ-ului este utilizarea normelor ajustate în funcție de vârstă . Abilitățile cognitive se dezvoltă pe tot parcursul copilăriei și continuă să se schimbe în timpul vieții adulte. Din acest motiv, testele IQ compară indivizii cu alții din aceeași grupă de vârstă, mai degrabă decât cu populația în ansamblu.
Un scor brut tipic pentru un copil de zece ani ar putea fi mult sub media unui adult. Normarea în funcție de vârstă asigură că scorurile IQ reflectă performanța cognitivă relativă, mai degrabă decât simple diferențe de dezvoltare.
Psihologii recunosc, de asemenea, că niciun test de inteligență nu este perfect precis. Fiecare scor IQ include un grad de eroare de măsurare , ceea ce înseamnă că rezultatul raportat ar trebui considerat o estimare, mai degrabă decât o valoare exactă.
De exemplu, un scor IQ raportat de 110 poate reflecta de fapt un nivel de abilitate subiacent într-un interval de câteva puncte peste sau sub această valoare. Acesta este motivul pentru care profesioniștii discută adesea despre intervalele de încredere atunci când interpretează rezultatele testelor de inteligență.
Înțelegerea erorii de măsurare este deosebit de importantă atunci când se evaluează scoruri foarte mari sau foarte mici, unde diferențele mici pot să nu fie semnificative statistic.
În concluzie, IQ-ul se calculează prin convertirea performanței brute la teste în scoruri standardizate bazate pe norme reprezentative ale populației. Aceste scoruri sunt combinate în mai multe domenii cognitive și poziționate pe o scală cu o medie de 100. Procesul permite psihologilor să compare indivizii în mod echitabil între diferite grupe de vârstă și populații, ținând cont în același timp de variația statistică și de incertitudinea măsurării. Deși scorurile IQ oferă informații valoroase asupra capacității cognitive, acestea sunt cel mai bine înțelese ca estimări ale performanței, mai degrabă decât ca măsuri absolute ale inteligenței. IQ-ul nu este un scor brut care provine direct dintr-o foaie de test. Este un scor standardizat bazat pe modul în care o persoană se comportă în raport cu un eșantion normativ. Majoritatea testelor IQ moderne utilizează o metodă de deviație a IQ-ului, care stabilește scorul mediu la 100 și plasează scorurile pe o scală definită de deviațiile standard. Această abordare ajută la compararea rezultatelor între grupele de vârstă și edițiile testelor.
Procesul începe cu scoruri brute din subtestele individuale. O baterie tipică de IQ include secțiuni pentru înțelegerea verbală, raționament perceptiv, memorie de lucru și viteză de procesare. Fiecare subtest produce un scor brut bazat pe numărul de răspunsuri corecte sau pe timpul necesar pentru finalizarea sarcinilor. Aceste scoruri brute sunt apoi convertite în scoruri scalate folosind tabele derivate din eșantionul normativ al testului.
Normarea este fundamentul calculului IQ-ului. Dezvoltatorii de teste administrează instrumentul unui eșantion reprezentativ de persoane, potrivite cu populația țintă după vârstă, educație și date demografice. Scorurile brute din acel eșantion sunt utilizate pentru a determina cât de comun sau rar este fiecare nivel de performanță. Un scor scalat de 10 la un subtest, de exemplu, reprezintă de obicei performanța medie pentru grupul normativ, în timp ce scorurile peste sau sub 10 arată o putere sau o slăbiciune relativă.
Odată ce scorurile subtestelor sunt scalate, acestea sunt combinate în scoruri compozite. Pentru multe teste, media subtestelor scalate produce un scor IQ general centrat pe 100. Abaterea standard este de obicei 15, deci o abatere standard peste medie este 115, iar una sub ea este 85. Acest lucru facilitează interpretarea poziției unei persoane în comparație cu eșantionul normativ: 68% dintre persoane obțin scoruri între 85 și 115, iar 95% obțin scoruri între 70 și 130.
Normele de vârstă sunt, de asemenea, importante. Testele de IQ iau în considerare faptul că abilitățile cognitive se dezvoltă și se schimbă în timp. Un scor brut tipic copiilor de zece ani poate fi scăzut pentru adulți, așa că scorurile sunt comparate cu cele ale colegilor de aceeași vârstă. Acesta este motivul pentru care scorurile IQ sunt cele mai semnificative atunci când sunt ajustate în funcție de vârstă. Același IQ numeric poate însemna lucruri diferite în funcție de faptul că se bazează pe normele copilului, adolescentului sau adultului.
Percentilele sunt o altă modalitate de a exprima rezultatele IQ-ului. O percentilă indică procentul de persoane din eșantionul normativ care au obținut un scor la sau sub o anumită valoare. Un IQ de 100 corespunde de obicei percentilei 50, în timp ce un IQ de 130 corespunde aproximativ percentilei 98. Percentilele oferă o imagine mai clară a rarității decât numărul brut al IQ-ului, în special pentru persoanele care sunt curioase despre cum se compară rezultatul lor cu alții.
Eroarea de măsurare și fiabilitatea testelor fac parte, de asemenea, din această poveste. Niciun test nu este perfect precis, așa că un scor IQ raportat este o estimare cu un interval de încredere. Un scor de 110 ar putea reflecta, de exemplu, o abilitate subiacentă undeva între 106 și 114. Acesta este motivul pentru care profesioniștii interpretează IQ-ul ca pe o bandă, mai degrabă decât ca pe un singur număr fix, în special pentru scorurile extreme.
Pe scurt, IQ-ul se calculează prin convertirea performanței brute la o sarcină în scoruri standardizate bazate pe norme reprezentative, combinarea acestor scoruri în subteste și poziționarea rezultatului pe o scală cu o medie de 100. Procesul își propune să facă performanța individuală comparabilă între persoane și în timp, dar este influențat și de alegerea testului, de calitatea normelor și de modul în care sunt raportate rezultatele.
